În România, serviciile suport adresate victimelor violenței domestice și sexuale sunt profund subdezvoltate, mult sub media europeană. România nu are în prezent o linie națională (helpline) adresată victimelor violenței sexuale și îi lipsesc 71% din adăposturile pentru femei necesare, calculate în funcție de numărul total de locuitori - standardul european este de un adăpost la 10.000 locuitori (Council of Europe, Combating violence against women: minimum standards for support services, 2008; WAVE, Country Report Romania, 2013).
În România nu există un centru de criză adresat victimelor violenței sexuale sau unități specializate în cadrul spitalelor de urgență. De altfel, nici legislația românească nu prevede înființarea unor astfel de centre de criză. Conform legii nr. 217/2003 privind combaterea violenței în familie, adăposturile pentru femei (centre de primire în regim de urgență) se adresează victimelor violenței în familie. Prin urmare, victimele nu pot fi adăpostite în regim de urgență în astfel de centre decât dacă violența sexuală a avut loc în cadrul familiei.
Procedurile prin care trebuie să treacă o victimă a violenței sexuale sunt complicate și inaccesibile: obținerea certificatului medico-legal eliberat de IML (înainte de a se spăla și elimina dovezile agresiunii de pe corp și haine), depunerea plângerii la poliție, solicitarea asistenței medicale etc. Serviciile pentru victime nu sunt integrate și uneori nici gratuite, împovărând astfel victima.
În prezent, România nu are o politică coerentă de prevenire și combatere a violenței sexuale. În domeniul sănătății publice, violența sexuală este tratată în cadrul unei politici de sănătate a reproducerii mai ample, care să asigure respectarea demnității persoanelor și accesul la informații și servicii adecvate de sănătate publică. În ciuda numeroaselor recomandări UE și a unor inițiative din partea ONG-urilor, drepturile reproductive în România nu reprezintă însă o prioritate în cadrul politicii de sănătate. Fără o direcție națională e dificil a dezvolta programe de lungă durată care să trateze eficient această chestiune, să aloce fonduri, dar și să tragă la răspundere instituțiile responsabile.
La nivelul societății și comunităţii există multiple prejudecăţi, consolidate de mass media, care justifică şi tolerează violența sexuală, totodată blamând victima pentru agresiunea suferită. Experiența ONG-urilor partenere în rețea indică faptul că de foarte multe ori victimele nu au cunoștințele necesare pentru a recunoaşte situaţiile abuzive, nu au acces la informaţii esenţiale despre drepturile lor și sunt descurajate de comunitate sau, mai grav, de autorități din a depune plângere sau din a accesa pârghiile legale pentru pedepsirea agresorului. Astfel, o problemă gravă este legată de lipsa de vizibilitate a violenţei sexuale, atât în societate, cât și pe agenda publică, precum şi de gradul mic de raportare a agresiunilor și, implicit, de sancționare a făptașilor.
Nu în ultimul rând, noțiunea de egalitate de gen/ egalitate de șanse a permeat spațiul românesc inițial prin intermediul organizațiilor nonguvernamentale și al mediului academic, urmat mult mai târziu de crearea unui cadru legislativ și instituțional, și acesta doar ca rezultat al presiunilor exercitate asupra statului român odată cu posibilitatea integrării europene. În prezent, egalitatea de șanse în România este reglementată de Legea 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, însă nu există legislația separată care să abordeze violența împotriva femeilor, inclusiv violența sexuală. Cu alte cuvinte, se observă un decalaj între România și UE la nivelul percepțiilor, legislației, instituțiilor și politicilor publice menite să combată discriminarea și violența împotriva femeilor.
Propunere de acțiune publică a A.C.T.E.D.O.: Colectarea de date și modele de bune practici pentru realizarea unei propuneri de înființare a unui centru de primiri urgențe în urma violului sau violenței sexuale prin:
- Constituirea unor grupuri de lucru cu reprezentanți ai instituțiilor cu atribuții în domeniul violenței sexuale (Poliția Cluj, Spitalul Județean - Secția de primiri urgențe, DGASPC etc.) și cu ONG-uri care activează în domeniu și care oferă servicii pentru victime(Asoc. Artemis, Centrul de Politici Publice, Asoc. Atena-Delphi etc.)
