Voluntarele din Cluj și București din cadrul WikiGap Hackathon au cercetat mișcarea de femei din România și ne arată lupta femeilor pentru drepturi și libertate, organizațiile create de femei și temele pe care le-au abordat.
Este o parte importantă din istoria noastră, de multe ori ignorată și uitată. Feminismul românesc are rădăcini puternice și este timpul să-l cunoaștem.
Citește fiecare pagină pentru mai multe detalii.
Reuniunea Femeilor Române a fost prima organizație de femei din Transilvania, fondată în anul 1850, la Brașov, ce a activat în perioada 1850-1918. Dintre societățile feminine din țara noastra, Reuniunea din Brașov este cea mai veche și stă la baza activității de mai târziu a Uniunii Femeilor Române de după 1918, iar pe plan european este una din cele mai prestigioase organizații feminine. Scopul principal al organizației era reprezentat de ajutorul oferit fetelor sărace și orfane. De asemenea, Reuniunea avea obiective precum: înființarea școlilor și pentru fete și a orfelinatelor, emanciparea femeii din România, în concordanță cu mediul social și cultural din perioada post-iluministă.
Reuniunea Femeilor Române de la Iași a fost înființată în 1867 de Cornelia Emilian, publicistă, autoarea unor scrieri în care problematica dominantă era soarta femeii și căile emancipării sale (Amintiri). Reuniunea, organizată după modelul R.F.R. de la Brașov, a fost condusă de un comitet format din 12 membre printre care: Matilda Sihleanu, Cornelia Emilian, Elena Mârzescu, Eugenia Al. Urechea, Ecaterina Sion, Veronica Micle, Aristia Popescu, Ecaterina Tzony, Elena Corjescu, Natalia Lochman, Cassandra Hazu. În 1870 Reuniunea a deschis prima școală profesională pentru fete din Moldova, transformându-se, în câțiva ani, într-un puternic centru de formare a unei întregi generații de femei în stare să-și câștige singure existența.
Societatea Doamnelor Române din Bucovina a fost constituită la Cernăuți în 1894. Având drept model activitatea reuniunilor de femei din Transilvania, Societatea și-a creat o primă filială la Suceava, apoi alte 26, pe tot cuprinsul Bucovinei. În 1898 și-au deschis porțile, sub patronajul Societății, o “școală poporală pentru fetițe” cu limba de predare română, două aziluri pentru îngrijirea copiilor nevoiași (între 3 și 6 ani) și un atelier de croitorie, precum și un altul de confecționare a veșmintelor bisericești; Societatea și-a sporit în continuu fondurile prin donații generoase, dar și din veniturile rezultate de la serbările și bazarurile inițiate de membrele organizației
Liga Femeilor din România a fost o organizație de femei din România înființată în anul 1894. Printre membrele fondatoare se numărau: Cornelia Emilian, Sofia Nădejde, Eugenia de Reuss Ianculescu. Organizația era declarat feministă, afirmând în statutul său că „în lupta pentru existență locul pentru femeie este prea restrâns”.
Printre revendicările Ligii se numără: Îndepărtarea incapacității civile a femeii; Referitor la copii, drepturile mamei egale cu ale tatălui; Extinderea drepturilor femeilor referitor la tutelă și dreptul de face parte din consiliul de familie; Independența economică a femeii măritate; Aplicarea principiului „la muncă egală salariu egal”; Admiterea femeilor în profesiunile liberale de avocat, notar etc.;
Admiterea femeilor în învățământul universitar superior, în funcția de directoare de spitale; Admiterea femeilor în corporații, societăți de administrație, binefacere, caritate și asistență publică.
Asociația pentru emanciparea civilă și politică a femeilor române (A.E.C.P.F.R.) s-a constituit la Iași, pe 30 iulie 1918. Asociația s-a afiliat la Alianța internațională pentru sufragiul feminin, informând opinia publică românească despre realizările mișcării feministe din străinătate și participând la congresele Alianței; de exemplu, la Congresul de la Geneva (6 -11 iunie 1920), care adoptă Programul internațional al femeilor și la care Elena Văcărescu a prezentat un amplu raport asupra mișcării feministe din România, apreciat de presa franceză, din S.U.A., din Italia, Spania, Elveția (Buletinul trimestrial al Asociației, 1920). Asociația își va continua activitatea și în anii următori, în cadrul Consiliului Național al Femeilor Române, păstrându-și autonomia și aducându-și contribuția la îmbunătățirea legislației interbelice privitoare la statutul femeii.
Consiliul Național al Femeilor Române s-a constituit la București, în vara anului 1921. Scopul Consiliului era: “a stabili legături de simpatie și de solidaritate între toate manifestările activităților feminine și feministe din România Mare”; “a lucra la îmbunătățirea condițiilor juridice, economice și morale ale femeii” și “a face cunoscută activitatea femeilor române în străinătate”. Consiliul era condus de un Comitet Executiv, în frunte cu Calypso C. Botez (președintă), Alexandrina Gr. Cantacuzino și Zoe Râmniceanu (vice-președinte), Cornelia Emilian, Ella Negruzzi, Elena Odobescu, Ecaterina Cerchez ș.a. CNFR a avut mai multe filiale pe întregul teritoriu național și peste 30 de organizații asociate. C.N.F.R. a inițiat o seamă de acțiuni pentru câștigarea drepturilor politice ale femeii, îndeosebi a dreptului de vot și de participare la legislație.
Printr-un apel în ziarul “Cuvântul liber” nr. 35, din 7 iulie 1934, care le era adresat femeilor muncitoare, intelectuale, gospodine și țărănci din Romania, Comitetul Antifascist al Femeilor le avertiza pe acestea în legătură cu pericolul venirii unui nou război, pus în mișcare de liderii țărilor fasciste și imperialiste. Sunt aduse critici conducătorului fascist Benito Mussolini și Japoniei, Germaniei, Angliei și altor țări în care bugetele militare sunt mărite și se creează noi ministere pentru armament și muniții. Mesajul este adresat, de asemenea, și femeilor care au devenit văduve sau orfane de război, însă și celor care au fost înlăturate din toate ramurile de producție. Acestea sunt îndemnate să se unească cu scopul de a milita împotriva războiului, pentru câștigarea drepturile și pentru eliberarea deținuților politici și li se cere să trimită adeziuni la Comitetul de Inițiativă pentru participarea la Congresul de la Paris. Lupta trebuia dusă pentru emanciparea totală a femeilor, apărarea drepturilor omului și susținerea luptei nobile și eliberatoare a popoarelor colonizate și națiunilor oprimate.
Frontul Feminin a fost o organizație feminină apolitică apărută în 1936, unind grupurile feministe deja existente, al cărui scop era să creeze un front anti-fascist. Acesta a luat ființă, în luna februarie, la inițiativa unui grup de feministe din București, printre care se numără și Ella Negruzzi, Calypso Botez, Maria Baiulescu, Elena C. Meissner, Sofia Nădejde, Zoe Frunză. Scopul principal al Frontului Feminin era să unifice toate organizațiile feministe din acea perioadă în spatele unui program format din 16 puncte. Revendicările politice și economice includ – „eligibilitatea fără restricții a femeilor în consiliile comunale și județene”, „eligibilitatea femeii în Cameră și Senat”, liberul acces al femeii la profesii, salarizare egală, combaterea analfabetismului, măsuri de protecție pentru mame și copii, etc.
Feminismul în perioada comunistă a urmat concepția de emancipare legată fundamental de munca productivă. În acestă perioadă nu s-au putut dezvolta teorii feministe care să promoveze drepturile femeilor ca indivizi și care să contribuie la autonomia femeilor, întrucât regimul totalitar nu tolera o altă ideologie decât cea comunistă.
Femeile au jucat un rol important în acestă perioadă, ele participând activ la modernizarea și industrializarea statului. Reprezentând jumătate din populația activă a statului, ele au luat parte la politicile de reducerea drastică a analfabetismului și de emanciparea prin muncă. Imaginea femeii a fost promovată de propaganda comunistă, care accentua dublul rol al femeii, atât în sfera productivă, cât și în sfera reproductivă. Astfel, ziua de muncă a femeilor se dublează.
În 1966, rolul reproductiv al femeii capătă amploare, odată cu implementarea politicilor pronataliste prevăzute în Decretul 770, prin care erau interzise avorturile și era prevazută incriminarea femeilor ce recurgeau la avort. Deși a existat o participare formală a statului la creșterea copiilor, prin suplimentarea numărului de creșe, acordarea concediilor de maternitate, asistenței medicale și alocațiilor pentru copii, în practică aceste măsuri nu au fost implementate corespunzător și nu au răspuns niciodată nevoilor reale ale femeilor. Prevederile decretului au făcut foarte multe victime în rândul femeilor, fiind printre primele legislații abolite după căderea regimului comunist.
Femeile au dobândit în comunism acces la sfera politică, locuri de muncă, statut social, relativă independență economică față de bărbați, asistența statului în creșterea copiilor, promovarea în poziții de conducere, acces la toate nivelurile și tipurile de educație. Însă, în realitate, femeile se conformau agendei partidului unic. Existau ierarhii ale ramurilor economice, muncile considerate ușoare erau ocupate în mare parte de femei, iar acest aspect se traducea și într-o ierarhie a salarizării. Managementul era în mare parte masculin. În perioada comunistă accentul a fost pus pe drepturile femeilor în viața publică, mai degrabă decât în viața privată.
După 1990, feminismul românesc a trebuit să se reafirme și să lupte cu o moștenirea comunistă care asocia conducerea politică a femeilor cu dictatura Elenei Ceușescu și care considera feminismul o ideologie burgheză, cu ierarhia de gen a muncii și a salarizării și cu o scena politică dominată de bărbați. Feminismul modern s-a mai confruntat cu o libertate de exprimare neîngrădită, care nu sancțiuna actele de misoginism, sexism sau șovinism și cu falimentul industriei grele, care avea preponderent angajați bărbați și privatizarea industriei ușoare, care a expus femeile la o economie de piață fără protecție sindicală.
În acest context, în primul deceniu după căderea comunismului apar primele organizații pentru apărarea și promovarea drepturilor femeilor (în anul 2000 se înființează Centrul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen - FILIA), apar primele cursuri universitare pentru studii de gen în cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București.
Dintre câștigurile legislative ale mișcării, pot fi menționate Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, egalitatea de șanse devine principiu constituțional în anul 2003, înființarea Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în anul 2001, înființarea Agenției Naționale pentru Egalitate de Șanse (ANES).
Articolul denumit „Cum să îți lovești soția fără să îi lași urme pe corp” era alcătuit dintr-o colecție de 10 astfel de metode însoțite de ilustrații fotografice sugestive. Această secțiune a revistei a determinat renunțarea la atitudinea timidă și non-intervenționistă, înlocuind-o cu una mai vocală și mai prezentă în spațiul public, ce va avea drept consecință Protestul anti-Playboy. Această manifestație încearcă să atragă atenția asupra poziției pe care femeia o ocupă în societate și a caracterului misogin la care acestea sunt expuse. În ciuda faptului că au fost necesari 10 ani până la primul protest împotriva politicilor statului (protestul din 2010, care a contestat decizia luată de Guvernul Emil Boc de a scădea indemnizațiile acordate mamelor), mișcarea anti-Playboy reprezintă un moment de răscruce în care asociațiile feministe își reevaluează prezența publică.
