Istoria avortului în România are o pagină dedicată pe Wikipedia, creată de voluntarele WikiGap Hackathon în cadrul proiectului EGALIS.
Iată câteva momente-cheie care au reieșit din cercetarea numeroaselor publicații și resurse. Pentru materialul complet, vă invităm să citiți pagina wiki.
În Codul Penal din 1936, avortul terapeutic și cel în caz de malformații ale fătului au fost legalizate. Cu toate acestea, avortul voluntar rămânea ilegal, cu pedepse de 3-5 ani pentru oricine provoca avortul și de 7-10 ani, în caz că avortul determina moartea persoanei gravide.
Pe 25 septembrie 1957 a fost legalizat avortul prin Decretul 463. În document se precizează că întreruperea sarcinii putea fi realizată la cererea femeii și că procedura „se efectuează în instituțiile medico-sanitare de stat”, potrivit Ministerului Sănătății și Prevederilor Sociale. Centrele de avort erau organizate în spitale mari și medii, iar unitățile de ambulatoriu erau deținute de fabricile industriale care aveau o forță de muncă preponderent feminină. Femeile puteau solicita întreruperea sarcinilor nedorite în primele trei luni, nefiind nevoie de aprobarea prealabilă a unei comisii de avort.
Pe 1 octombrie 1966 a fost emis Decretul 770 care interzicea efectuarea avortului.
România s-a plasat „alături de China cu ale sale politici ale avortului silit și de Germania nazistă cu politicile sale pro și antinataliste bazate pe criterii rasiale”, arată Raportul de condamnare a regimului comunist. Rapoartele oficiale arată că 9.452 de femei au fost înregistrate în statisticile privind mortalitatea maternă, dar cifrele nu includ miile de avorturi făcute clandestin.
În prezent, nu există suficiente date despre dimensiunea fenomenului și nici despre dramele femeilor care au fost victime ale decretului. În ciuda Decretului 770, femeile din România nu doreau să devină „mașinile de făcut copii ale regimului.” Deși pedepsele erau aspre, în câțiva ani s-a dezvoltat o adevărată industrie a avorturilor clandestine.
Imediat după Revoluția din 1989, primul decret adoptat a fost Decretul-lege 1/27.12.1989, care prevede, la articolul 8, disponibilitatea la cerere a avorturilor în primele 3 luni de sarcină. Gail Kligman spune în lucrarea sa din 1992 că “Revoluția de la 1989 a eliberat trupurile majorității femeilor din strânsoarea dură a statului patriarhalist și le-a acordat din nou un control de bază, chiar dacă minim, asupra vieții lor”.
Dezincriminarea avortului a dus la reducerea mortalității materne cu până la 50% față de 1989. În 1990, existau 83 de morți materne la 100.000 de nașteri. Mai mult decât atât, decesele din cauza avorturilor au reprezentat 69% din morțile materne, în scădere față de 87% în 1989[22].
Avortul era văzut de cei mai mulți ca o metodă de contracepție. În August 1990, mai multe femei au fost oprite aleatoriu pe stradă și întrebate ce este contracepția. Foarte multe nu au știut, iar, cele care au răspuns, au spus că preferă avortul ca metodă contraceptivă datorită prețului scăzut și accesibilității.
Istoria sângeroasă a decretului 770 nu a fost suficientă pentru a arăta că interzicerea avorturilor nu funcționează, astfel, în 1997, un parlamentar din Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat propune legea 646/1997 ce făcea ilegale întreruperile de sarcină. Propunerea a primit aviz pozitiv din partea Comisiei pentru Sănătate, dar a fost respinsă de Comisia pentru Drepturile Omului. Legea nu a trecut.
Un deputat al Partidul Social Democrat propune un proiect de lege ce avea în vedere consiliera obligatorie în caz de avort la cerere. Persoana gravidă trebuia să obțină o adeverință medicală care atestă că a trecut prin această consiliere și era impusă o limită de 48 de ore din momentul consilierii și până a putea face întreruperea de sarcină. PL 217/2003 a fost adoptat de Camera Deputaților și de Senat și trimis, în 2004, către președintele României pentru a fi promulgat. Președintele a trimis proiectul pentru reexaminare către Camera Deputaților în 2004. Propunerea legislativă este, din nou, adoptată de cele două camere ale Parlamentului, ca, mai apoi, președintele să o sesizeze ca fiind neconstituțională. Curtea Constituțională a României a acceptat motivele de neconstituționalitate descrise de președinte în 2005. În 2006, Camera Deputaților a adoptat pentru a treia oară proiectul, ca acesta să fie, în cele din urmă, respins de Senat.
O fetiță de 11 ani, care a fost victima unui viol și a descoperit sarcina la 17 săptămâni, a fost nevoită să călătorească până în Marea Britanie, unde limita este de 24 de săptămâni, pentru a face întreruperea de sarcină, din moment ce legea din România nu permitea excepții pentru mamele minore (ele puteau face avort tot până la 14 săptămâni, care era limita legală). Legea nu s-a schimbat pentru a aplica termene diferite în cazul în care sarcina este consecința unui abuz sau violențe sexuale, ci limita de 24 de săptămâni din Marea Britanie, considerată limita la care fătul poate supraviețui în afara uterului, i-a determinat pe parlamentarii români să introducă un articol în noul Cod Penal care ar fi pedepsit orice avort făcut după 24 de săptămâni, inclusiv cel terapeutic. Acest lucru însemna că medicii nu puteau interveni în cazul în care viața persoanei gravide era în pericol. Societatea civilă a atras atenția asupra acestui aspect, care nu era în conformitate cu standardele internaționale ce înucrajau protecția vieții persoanei gravide. Articolul nu a fost aprobat.
A avut loc manifestație feministă ce a comemorat cele aproape 10.000 de victime oficiale ale decretului 770 din timpul perioadei comuniste - decret ce a interzis avorturile, împingând persoanele gravide să recurgă la avorturi clandestine. Participanții au cerut dreptul la întreruperi de sarcină gratuite, la educație sexuală și contracepție accesibilă. Ei și-au dorit asumarea de către statul român a istoriei.
Centrul Filia a efectuat o cercetare cu privire la accesul persoanelor gravide la avort. Au fost interogate 217 spitale din România, dintre care au răspuns 158. Doar 40 de spitale din 25 de județe făceau întreruperi de sarcină la cerere oricând - niciunul din spitale nu era din Municipiul București.
O investigație a Jurnalului Decretului a arătat că din 116 spitale investigate, 76 făceau avorturi la cerere, însă doar 11 aveau o procedură scrisă legat de această decizie. Cele 34 care refuzau să facă întreruperi de sarcină la cerere, doar două aveau decizii administrative în acest sens.
Conform unui articol scris de Diana Meseșan pentru Libertatea, în 2021 62% dintre avorturile la cerere au fost făcute în mediul privat. Nu s-a făcut niciun avort public în 11 județe, iar în Vâlcea și Olt întreruperile de sarcină nu erau disponibile nici la stat, nici la privat. Prețurile procedurilor variază între 100 de lei și 1000 de lei în spitalele publice și între 1200 de lei și 4500 de lei în cabinete și clinici private.
În 2022, Irina Mateescu, parte a Asociației Moașelor Independente, a lansat o platformă online, numită Avort Online, pentru informații despre avort și pentru a ajuta persoanele care au nevoie de servicii reproductive.
