În primul rând mulțumim organizatoarelor pentru invitația de a discuta despre necesitatea realizării in București a unui monument care să păstreze memoria femeilor victime ale politicii pronataliste din România ceaușista. Având în vedere imposibilitatea noastră de a participa fizic la dezbatere, am luat decizia de a trimite o scrisoare cu poziția noastră față de această inițiativă.
Înțelegem pe deplin argumentele socio-politice ale acestui demers care mizează pe o soluție care implică mai mulți factori tehnici și teoretici, de la înțelegerea dinamicii și structurii unui plan urban, la arhitectură, artă și administrație publică. Ideea de monument trebuie înțeleasă în complexitatea sa istorică și culturală, ca fiind, în linii mari, o prezență în spațiul public ca o replica conjuncturală a puterii. Istoria ridicării monumentelor cu precădere în spațiul Estic European, prin oscilațiile constante ale puterii, ne demonstrează nu de puține ori că istoria este asumată subiectiv, iar monumentele desemnate să conserve memoria colectivă sunt adesea dărâmate, relocate, vandalizate, abandonate și neasumate (vezi zecile de monumente din fosta Jugoslavie sau din Bulgaria ale prieteniei cu Uniunea Sovietică sau ale gloriei socialiste complet lăsate în paragină, stigmatizate de un trecut inconfortabil) sau re-turnate și recuperate după vechile modele (vezi statuia ecvestră a lui Carol I din București sau statuia lui Lascăr Catargiu actualmente plasată pe Blv. cu același nume în dreptul stației de autobuz Povernei, care este o replică a statuii lui Antonin Mercie ridicată în 1907 în Piata Romană de azi și înlăturată de comuniști în anii 1950). Având în vedere această realitate, la care se adaugă lipsa de viziune a administrațiilor locale asupra spațiului public care ar trebui să aparțină cetățenelor și cetățenilor care îl ocupă sau care îl tranzitează, prin crearea unui dialog dintre monument și oameni, ne manifestăm poziția critică față de însăși ideea de monument, și opțiunea mai degrabă pentru reflectarea asupra conceptului de anti-monument. Ceea ce s-a întâmplat în București timp de câtiva ani la inițiativa Ioanei Ciocan cu Proiect 1990 prin schimbarea permanentă a propunerilor monumentale pe soclul lui Lenin, prin dimensiunea temporară și mereu atentă la context și memorie a reușit să contureze un model de anti-monument, o istorie alternativă printr-o paradigmă critică de citire a relației dintre monument și memoria colectivă. Soclul lui Lenin a fost distrus, iar în locul lui au apărut aripi din oțel în memoria celor care s-au jertfit împotriva comunismului. Quid pro quo.
Acțiunile performative în jurul unor monumente din București sau proiectul soft Power. Sculptural additions to Petersburg monuments din cadrul Manifesta 2014, inițiate de Alexandra Pirici au vizat arta ca propaganda, politicile naționaliste și politica esteticului în contextul monumentelor, funcționalitatea producției imateriale ca instrument critic și de destabilizare a puterii.
O privire atentă asupra monumentelor dedicate unor evenimente tragice din istoria noastră contemporană, precum Monumentul Holocaustului de la Berlin, ale unei categorii devaforizate precum Monumentul din Parcul Invalizilor din același oraș arată că dimensiunea profund umană a construcțiilor redefinește ceea ce înțelegem prin monument și monumentalitate, fiind prezențe de interacțiune urbană și nu personaje înghețate pe socluri pe lângă care treci fără să le conștientizezi sensul ori prezența.
Pe de altă parte, în ceea ce privește istoria comunistă a României și a întregului fost bloc Estic, asumarea trecutului este fragmentară, spațiul urban și construcția de monumente sunt victimele unor interese meschine și incoerente, iar în tot acest haos urban și cultural ne întrebăm dacă ridicarea unui monument dedicat femeilor victime ale politicii pronataliste după 25 de ani de la revoluție este o soluție plauzibilă de sensibilizare la gen și de conservare a memoriei? Într-o țară fără cultură vizuală în procente îngrijorătoare, fără specialiști cu viziune în domeniul monumentelor istorice (de for public sau memoriale), fără o înțelegere deplină a tuturor mecanismelor care pot face plauzibilă și dinamică prezența unui monument în spațiul public ne păstrăm rezervele față de o astfel de inițiativă. Totodată suntem rezervați și față de înțelegerea corectă în rândul publicului a unui început asumat al politicilor feministe la nivelul monumentelor din România prin debutul unui monument dedicat unei istorii care introduce publicului autohnon, neinformat și inadaptat unui mediu urban cultural și interactiv, femeia ca victimă.
Dacă acest monument va avea însă vreodată șansa de a deveni realitate în spațiul nostru urban, nu putem decât spera ca va fi însoțit de o asiduă campanie de informare și sensibilizare a opiniei publice, că va fi rezultatul unei reforme a aparatului legislativ și a mentalităților, că nu va fi convențional și rece și că nu va fi executat de Bolborea. J))
Olivia Nițiș, curatoare și istorică de artă, Vice-președinta Asociației Experimental Project
Ciprian Ciuclea, artist vizual, președintele Asociației Experimental Project
