De ce susțin egalitatea de gen?

Când aveam 5-6 ani, băieții de vârsta mea îmi trăgeau rochița ca să se uite sub fusta mea pentru că au auzit de la părinți că fetițele au ceva diferit acolo. Dacă le dădeam câte o palmă peste mână eram pedepsită și nu mai eram invitată în grupurile de joacă. Băieții scoteau atunci limba și plecau mai departe.

Când aveam 10-12 ani, eu trebuia să stau mereu cu păpușile, deși eu voiam să mă joc cu tractoarele și să fac jocuri de construcții. Dar tot ce presupunea inteligență sau logică “era pentru băieți”, iar eu trebuia să fiu o fetiță cuminte care îmbracă păpuși foarte slabe, blonde și cu un ten perfect.

Când aveam 15 ani mi-am tăiat părul scurt și am fost privită “ca un băiat” pentru că “doar băieții se tund așa”. Mulți mă strigau “băiețel”, fie serios, fie în glumă, spunând că abia așteaptă să-mi crească părul. N-a crescut și la 17 ani chiar l-am ras de tot. Acum s-au obișnuit cu ideea și preferă varianta asta a mea. 

La 18 ani, când am plecat la facultate în București, toată lumea îmi spunea să rămân acasă pentru că “oricum e pandemie” și “nu am ce să fac printre străini”. Ba chiar, am fost încurajată să-mi găsesc un băiat ca să stau cu el, iar el să lucreze pentru mine. Oricum, banii sunt aduși de bărbat. Nu?

Susțin egalitatea de gen pentru că am simțit mereu o umbră care se așază peste puterile mele atunci când am trecut prin etapele vieții în această societate misogină. 

Vreau ca fetele ce vor ajunge femei puternice să nu se mai simtă inferioare în lumea care le subestimează puterile. Vreau să construiesc, să mă lupt, să-mi fie pusă mintea la încercare și să nu mai aud “asta e o treabă de bărbați” atunci când vreau să-mi repar mașina. Susțin egalitatea de gen pentru că sunt femeie și știu ce pot.